Crezul meu

Terapia de cuplu este plaja pe care o ador, eficientă pentru că se adresează interacțiunii feminin – masculin, este un demers împreună, pentru „noi”. Deși îmi însoțesc clienții prin furtuni spectaculoase, înfricoșătoare uneori, știu că „noi” este locul în care oamenii se pot întâlni cu adevărat, învățând să iubească profund și să se lase iubiți. Vindecarea lui „noi” dă șanse mai mari individului, micșorând riscul de recidivă. Cum? Prin autoresponsabilizare (cu privire la sine și cu privire la „noi”), dar și prin susținerea din partea celuilalt capăt al relației.

Terapia individuală o abordez tot din perspectiva relațiilor interumane, atentă la exprimarea femininului și a masculinului în viața clientului meu. Cred în răsăritul din fiecare zi, cred în soarele reflectat în apă și în șansa fiecăruia dintre noi de a iubi și a fi iubit. Și mai cred că în spatele oricărei simptomatologii stă tocmai această nevoie de iubire, universală și profund umană.

Terapia de grup mă fascinează cu puterea cercului, a universalității, a oglindirii în fiecare membru, a învățării prin empatie și imitație. E întotdeauna mai ușor să îi vedem pe ceilalți decât să ne auto-observăm, nu-i așa? Până la a înțelege că ei sunt doar o reflexie a noastră e doar un pas. Grupul-uter este și un prilej de renaștere atunci când se desfășoară pe perioade mai lungi (7-9 luni), așa încât incursiunile în trecut, aha-urile și feedback-ul relațional să permită reprocesarea, resemnificarea și chiar schimbarea personalității.

Eficiența psihoterapiei și neuroplasticitatea creierului (dovedite de neuroștiințe) sunt posibile în ciuda poverii unui trecut dificil, tocmai prin construirea unor relații sănătoase prezente. Ele creează contextul acceptării trecutului și al iertării antecesorilor care rămân părți din noi, integrate. Nu cred în tehnici miraculoase, ci în calitatea întâlnirii interumane. Nu-i putem schimba pe alții dacât prin propria prezență, vizibilă într-un mod de interacțiune nou, hrănitor în ambele sensuri.

Experiența mea
Mi-am dorit să îi pot ajuta real pe oamenii aflați în suferință, pe cei dragi mie și pe mine. Știu exact cum mi-am structurat profilul de salvator, mi l-am asumat și îmi este resursă.

Am avut foarte mare nevoie să înțeleg cum funcționăm (fiziologie, mecanisme psihice), să disec durerea până la cel mai mic amănunt. Am presupus că de asta ar avea nevoie și ceilalți pentru a se cunoaște profund și a-și face față. Am crezut că a face psihoeducație este echivalent cu a preveni tulburările emoționale. Așa s-a născut ideea Terapiei cu iluzii și a grupului cu care am parcurs un proces spre o mai bună conștientizare a sinelui și a relațiilor și spre o stare de prezență mai profundă, desfășurat aproape pe tot parcursul unui an școlar. Învățare, autocunoaștere și insight au fost dimensiunile acestui demers.

Acum cred mult mai mult în psihoterapie, în lucrul individual, mai de-aproape. Am depășit stadiul de „profesoară”: în ciuda expertizei mele rămân un egal. Iar grupurile pe care le țin sunt mult mai centrate pe experiența directă, pe exerciții practice în loc de teorie, încadrându-se mai mult în ideea de workshop, de învățare relațională din aici și acum.

Nu mai este doar responsabilitatea mea reușita unui tratament. Asist, îndrum către adevărul interior, susțin. Oamenii se vindecă singuri, dacă relația lor cu mine este una sănătoasă. Din acestă relație interumană întotdeauna învăț și eu, creștem împreună. Nu cred în desăvârșire. Cred că mereu va exista ceva mai presus spre care să tindem. Oricât de rătăcit ar fi cel care cere ajutor sau oricât de simplu ar părea inițial cazul său (potrivindu-se perfect în teoriile despre psihicul uman), mereu descopăr ceva ce mă surprinde, iar noua experiență mă îmbogățește. Oamenii sunt unici, poveștile lor de viață sunt speciale, „de ce”-ul e mereu altul.

Un copil, un adolescent, un adult sau un cuplu înseamnă un crâmpei fascinant de viață. E o provocare și o onoare să fiu martor al transformării lui. Și pentru asta, mereu, Mulțumesc!